Mi-am dorit întotdeauna să las urme, să rămână ceva după ce plec eu și am căutat să îmi fac simțită prezența în cele mai plăcute feluri, uneori zâmbind, alteori dând o mână de ajutor,de multe ori doar fiind acolo, unde era nevoie de mine.
Poate că nu observăm întotdeauna, dar sunt mulți oameni care, prin simpla lor prezență, printr-un zâmbet care nu mai lasă loc tristeții, reușesc să ne schimbe zilele și ne dăm seama de asta doar după ceva timp, când simțim că lipsește ceva...fără să știm că acel ceva este un cineva special...
Mi-am propus să păstrez vii în minte, cât de mult pot, asemenea momente, când cineva, undeva, mi-a făcut viața mai frumoasă și pentru asta am hotărât să scriu scrisori, scrisori cu gânduri vii, scrisori care să reflecte dinamismul vieții tinere, pofta de aer tare, dorința de zbor!
Așadar, în ultimii ani am descoperit că dacă pui pasiune în ce faci, dacă nu te plângi, ai șansa ca lucrurile să îți iasă chiar bine. Meseria de profesor este grea. Uneori atât de lipsită de satisfacție încât îți vine să renunți. Auzi peste tot remarci dure la adresa sistemului, vezi peste tot știri cu acte reprobabile înfăptuite de oameni cu probleme de caracter, cu lipsă de echilibru, și te gândești că nu mai are rost să te umilești, să îți continui ceea ce ai numit la început "menire". Și totuși...când măcar o dată, o pereche de ochi te-au privit, când măcar o dată cineva s-a arătat interesat de ceea ce ai avut de transmis, atunci înseamnă că menirea ta a fost atinsă, înseamnă că te poți numi dascăl, te poți numi formator de caractere, atât cât îți permite sistemul!
Am fost surprinsă să descopăr că de-a lungul timpului am fost "profesoara preferată", că am reprezentat un model și că poveștile mele au fost învățături pentru cei ce au avut urechi să audă. M-am trezit fascinată de personalitățile variate ale sutelor de perechi de ochi pe care îi văd zilnic și a căror taină încerc să o descifrez, m-am redescoperit sensibilă, blândă și caldă, așa cum rar te poți arăta în prezența unor străini...numai că acești străini, devin familie la început de septembrie, și, timp de câteva luni, sau ani, mi se lipesc de suflet, rămân acolo, cu dramele și bucuriile lor.
Dacă ar fi să le scriu, aș începe așa: "Dragii mei, cei care mă faceți să experimentez o gamă variată de sentimente zilnic, să știți că și datorită vouă viața mea este mai bogată, și datorită vouă mie îmi place să zâmbesc, și datorită vouă eu sunt mai blândă, am mai multă experiență, sunt mai înțelegătoare, iubesc mai mult viața! Pentru astea și pentru multe altele, va mulțumesc că îmi permiteți să fac parte din viețile voastre, să vă șterg uneori lacrimile, să râd în hohote cu voi, să mi se strângă inima de emoție atunci când anunțați îngrijorați că mai aveți nu știu ce obstacol de depășit! Cu timpul, o să se inverseze rolurile, o să vă găsiți pe locuri de adulți, o să luați decizii serioase legate de viață și profesie, dar până atunci, permiteți-vă să trăiți cu veselie anii tinereții cu care, vă asigur, nu vă veți mai întâlni niciodată!"
