Nicăieri nu mă simt mai bine decât în mijlocul oamenilor, să le văd zâmbetele, să le ghicesc cuta dintre sprâncene, să le înțeleg zbuciumul sau, cu puțin noroc, să fiu părtașă la bucuria lor nemărginită. Sunt norocoasă, extrem de norocoasă pentru că am șansa să vorbesc zilnic cu oameni care au personalități inspirante, oameni care știu să își argumenteze orice opinie, oameni care au crescut asemeni mie, într-o lume care uneori pare lipsită de esență dar totuși, totuși, acești oameni minunați și-au păstrat savoarea, au rămas fideli credințelor, au continuat să spere.
Din nefericire, de prea multe ori, chiar de prea multe ori, am dat peste corpuri fără vlagă, corpuri mânate de foame fizică, corpuri care s-au lepădat de spirit pentru că nu i-au înțeles setea de cunoaștere și s-au ancorat într-o lume pusă pe denigrare, invidie, demitizare, murdărire, o lume care nu mai știe nimic altceva decât vorbe care pătează adânc, vorbe care dor, care se înfig în suflete și provoacă răni ce nu se mai închid.
Speram odată, prin anii de adolescență, speram să pot schimba câte ceva, să pot împărtăși gânduri și gândurile mele să prindă aripi și să schimbe lumea, dar am înțeles, pe o cale nu tocmai ușoară, ca natura umană este greu de modelat și am mai învățat că noi, oamenii, aceste ființe superioare, cerem atât de multe lucruri și oferim atât de puține la rândul nostru. Și uităm să mulțumim. Uităm adesea. Suntem prea grăbiți, de parcă am avea unde să ne ducem...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu