Sunt ani si ani de cand scriu...scriu pe diverse caiete, pe foi de hartie, pe bucati de cer...mi-am dorit intotdeauna sa ma citeasca "lumea"...sa ma afle, sa ma cunoasca...sa imi descopere framantarile...sau poate, mi-am dorit sa aflu eu insami...sa ma vad altfel...
La inceput, poezia mi s-a parut un fel de exprimare...trista, ce-i drept, insa era o modalitate de a ma "arata".
Acum cand recitesc versurile din trecut redescopar o alta persoana, putin cam prea egoista, prea preocupata de trairile sale interioare si usor suparata pe lume....
Dupa acesti multi ani, a venit asa-zisa maturizare care ar fi trebuit sa aduca dupa ea intelepciunea varstei.
Ce am reusit sa inteleg, dupa atata timp, este faptul ca iubesc cu disperare oamenii, oamenii de calitate care se fac iubiti prin zambet, prin personalitate, prin atitudine...
Asadar, sa ne citim cu bine!

Ratacire spre impacarea cu sine...

        

         Ratacesc deseori in vise pentru a redescoperi ca imi place sa ma intorc "acasa"...indiferent ce ar insemna asta: omul drag, familia, meseria, pasiunile...

         Ratacesc in vise din dorinta de a ma regasi, de a-mi regasi insufletirea pentru toate lucrurile...Ma trezesc uneori intristata de vestile rele primite prin diverse mijloace, ma impresioneaza pana la lacrimi dramele cunostintelor mele, ma gandesc cu parere de rau ca sunt neputincioasa in fata durerii...durere pe care nu o pot alunga, nu o pot face sa dispara...

           Vorbeam cu un prieten zilele astea si imi spunea ca orice lucru trebuie sa intre in dezordine ca apoi sa se poata aseza pe un fagas normal, indiferent ce ar putea insemna acest "normal"...

Intotdeauna sfarsitul verii imi da stari de nliniste, de nerabdare...dorinta de a reincepe o etapa noua imi gadila talpile cu nesat...imi e greu sa aman planuri doar pentru ca altceva le impiedica sa se materializeze...

         Zilele astea am invatat ca viata nu trebuie amanata...nu e prima oara cand invat lectia asta...e poate o lectie pe care o primesc in fiecare clipa, fara sa ii dau prea multa importanta...insa sunt momente in lungul sir al anilor cand viata te palmuieste serios, punandu-ti sub semnul intrebarii toate principiile sanatoase pe care le aveai...si apoi o multime de "de ce-uri" iti trec prin minte si raman asa, agatate, fara raspuns sau cu un raspuns evaziv, ambiguu...."asa a fost sa fie!" Serios? Cum adica, asa a fost sa fie? Sa fie, ce? Lacrimi? Deznadejde? Disperare? Umilinta? Neputinta? Vorbe in vant? Impacare?Ratacire? Suferinta? Sau pur si simplu renuntare?

           Sunt sigura ca fiecare are drama sa personala care i se pare de nesuportat, insa cred ca daca am avea atata sensibilitatea incat sa privim in jur, ne-am da seama, extrem de surprinsi, ca dramele celorlalti sunt cu mult mai greu de depasit...

         Asadar, ca un exercitiu de impacare cu sine, cu Universul, cu cei dragi si cu fortele care ne dicteaza viata, mi-am propus azi sa invat sa fiu recunoscatoare pentru ca eu am multe lucruri de care ma pot inca bucura...mult timp de acum inainte...

O noua vara

Cand vine vara, sufletul mi se strange neputincios, impartit intre dorinta de a se bucura de soarele arzator si nevoia de a sta conectat la realitate, la agitatie...
Uneori obosesc si uit sa zambesc...si imi zaresc chipul in vreo vitrina, surprinsa de seriozitatea mea, de cuta dintre sprancene...
Mi-e dor de veselia copilariei, de feliile imense de pepene rosu ce-mi patau rochitele colorate...mi-e dor sa fac buchetele de flori crude, rupte din splendoarea verii...mi-e dor sa alerg dupa fluturi, sa prind unul in palme curioasa si sa ii dau drumul sa zboare liber...mi-e dor sa zbor liber....sa uit o clipa macar ca viata imi aduce zilnic lacrimi de tristete...mi-e dor de optimismul molipsitor al copilului din mine care a crezut tot timpul ca un zambet sterge orice lacrima...mi-e dor sa imi fie chipul luminat de raze calde, binefacatoare,  mangaiat de mana omului drag...

De vara

Anotimp cu iz de tei, cu flori de speranta
presarate pe alocuri, sa ne poarte drumul
catre locuri de vis....
intotdeauna am iubit vara, mareatia verdelui
triumfator dupa zile de ploi despletite...
intotdeauna am iubit soarele care mi-a
desenat pe chip bujorul campurilor...
cred ca vara asta tine ascunse toate tainele,
si uneori, cand totul pare de neclintit,
tremurul vanturilor aduce soapte despre
iubiri consumate printre parfum de iarba cruda...

Femeie-tie

Cantec pentru tine

Cantec pentru tine

Dreptul la timp



Am si eu dreptul la timp,
Ca si voi toti,
Ca si raurile limpezi,
Ca si cerul plin de stele.

Si gandurile mele au dreptul la timp,
Au dreptul sa se rupa din lanturi
Si sa zboare departe, la tine,
Acolo unde esti si unde nu esti...

Si tu ai dreptul la timp,
Eu la timpul tau,
Tu la timpul meu.
Si noi avem dreptul la TIMP...

Trebuie sa am timp
Sa masor eterul dintre noi
Atunci cand esti departe,